LAGĂRUL DE EXTERMINARE BĂLŢI

LAGĂRUL DE EXTERMINARE BĂLŢI (1944-1945)

Marturii culese din presa:









“intre 17 ianuarie si 27 martie curent [1992?], prin publicaţiile noastre [cu osebire Curierul de Nord, din Balti], la rubrica «Morminte fără cruce» am reuşit sa stabilim:
“1. in 1944 pe teritoriul actualului Combinat de blănuri din Balti [si] pe cel al Unităţii militare din str. Leningrad, actualmente Stefan cel Mare, au fost doua lagăre de concentrare (unul de concentrare forţată, altul obişnuit) prin care au trecut cel puţin 45.000 prizonieri.

“2. in aceste lagăre au fost deţinuţi de la 2-3 luni la câte un an si ceva prizonieri, inclusiv din armata româna printre care un număr extraordinar de mare de români, moldoveni, nemţi, unguri, italieni.

“3. lagărele au avut număr de înmatriculare (deocamdată nu le-am stabilit) (…) Mărturiile mai multor prizonieri balteni confirma ca aici au pierit mii de moldoveni, români.

“4. Lagărele s-au aflat în directa subordine a NKVD.

“5. Numele primului prizonier constatat de către noi care si-a aflat moartea aici este TUDOR AL LUI NICOLAE GLAVAN DIN SATUL SOFIA, RAIONUL DROCHIA. Nume ce va fi primul înscris pe crucea acestui mormânt. Cruce care va fi instalata la începutul lui mai”.

(…)“Maria aşteaptă răvaş de la fratele ei Grigore. Afla ca Grigore a fost făcut prizonier si e aici, la Balti (…) Merge cu pachete. Rusii de paza le alunga pe femei: [în traducere româneasca]: «Vor mâncare? Gloanţe, nu mâncare! Trebuie ucişi ca nişte câini!» (…)
“Maria s-a apropiat de gard, a ridicat puţin sârma, a împins coletul si a încercat sa-si strige fratele. O femeie, cu acelaşi necaz, a văzut-o, a rugat-o sa vâre si legăturica ei. Maria a trecut-o pe sub sârma si s-a depărtat. Probabil ca femeii i s-a părut ca legătura ei e prea departe, s-a apropiat de gard, sa o împingă. Rusii au tras, au ucis-o pe loc. (…)

“Maria venea la lagăr, dar nu se mai apropia, arunca ce avea peste gard, de departe si se întorcea fuga înapoi. (…)

“Grigore a fost ţinut aici până toamna, târziu. Când s-a făcut spărtura ceea în gard si au evadat mulţime de prizonieri, era si el pe aproape. Le-a ajutat celor mai slabi si fără de putere sa iasă. Pe sine s-a lăsat la urma si n-a mai reuşit. Au fost văzuţi. Au fost bătuţi cu vergeaua de fier. După bătaia asta si după toate necazurile, s-a stins si Tudor, băiat din mahalaua lui, cu care mâncase
dintr-o bucăţica.

“Cele trei gropi cu cadavre de care vorbesc mai multi au fost făcute după ce groapa mare din centrul lagărului a fost plina, nu mai încăpeau nici viii nici morţii. Erau traşi de picioare, stropiţi cu apa de var, câteva lopeţi de ţărâna, atât. Lui Grigore îi promisese un cunoscut ca va încerca sa-l ajute sa scape. Când a văzut ca nu mai poate de frig, s-a dus la «groapa morţilor», si-a făcut culcuş printre cadavre si moţăia acolo mai multe de durere decât de somn. Nu se mai temea de moarte (…)

“Eram pe linia doua a frontului, la Iasi. La 23 august 1944 (…) România a pornit împreuna cu ruşii împotriva nemţilor. Am plecat cu tot regimentul la Marasesti (…). Pâna la 6 septembrie am reparat şoselele si podurile. La 7 septembrie am fost încolonaţi si am pornit la eliberarea Bulgariei. (…) Acolo m-au rănit.
(…) Spitalul din Buzau nu ne-a primit. Am fost la Bârlad, Vaslui, Iasi - am fost refuzaţi, eram prea multi răniţi.
“La Ungheni ne-au pus în corturi. Dupa ce ni s-au făcut pansamentele, un ofiţer rus ne-a spus ca vom fi eliberaţi. Ni s-a dat foaie de drum. Am pornit în cârji spre casa (…) Ne-au ajuns din urma ruşii (…) duceau mai multe sute de prizonieri. Ne-au cerut hârtiile, le-au rupt, ne-au ordonat sa intram în coloana. (…)
“Pâna la Sculeni am mers pe jos, în cârji. De acolo pâna la Balti, în căruţe, în spinarea celor care puteau duce. Cele trei coloane pe care le-am văzut erau a câte 5 mii oameni (în total, vrei 15 mii prizonieri). Cei care mai-mai sa moara dar nu cădeau singuri erau împuşcaţi. Călcam peste ei, mergeam mai departe (…).

“La 20 septembrie ne-au pus în lagăr [la Balti]. Eram de tot vreo 50.000. Eu si vreo opt moldoveni, din sate megieşe, am nimerit în partea stânga [a lagărului]. Mai bine de doua săptămâni casa-masa ne-a fost acoperişul unei case pe jumătate dărâmata (…). Era toamna, mă secătuise rănile, m-am îmbolnăvit de friguri. (…) Pe noi basarabenii ruşii nu ne scoteau din lagăr, ca fugeam. (…) Mureau straşnic de multi. Erau aruncaţi noaptea [în pâlnii de obuze]. Ziua erau puşi într-un sarai (…), încăpeau la vreo 800 morţi. Unii, doar leşinaţi erau aruncaţi de vii [în gropi]. înspre dimineaţa, daca îşi mai veneau în fire, se apucau de bolovanii îngheţaţi de pe malurile gropii si ieşeau înapoi. Când îi vedeam, ne îngheţa sângele în vine (…).

“Au pierit acolo o mulţime de moldoveni, români, italieni, nemţi.

“La 20 noiembrie 1944 am fost luaţi si duşi cu trenul la altul, în regiunea Reazani. (…) De acolo, în Tadjikistan. in 15 octombrie 1949 am fost eliberat. Din 800 de moldoveni [“trădători de patrie”] ne-am întors 17.”

A consemnat, pentru Curierul de Nord, T. Sturza. Nu se da numele martorului.

“Am făcut armata într-un regiment de puşcaşi. Când [după 23 august 1944] ni s-a spus ca suntem lăsaţi la vatra, noi, basarabenii, am pornit spre Prut (…) De cum l-am trecut, ostaşii ruşi ne-au anunţat ca suntem prizonieri. Am fost mânaţi până pe la Falesti. Vorbind cu ceilalţi, am aflat ca ne duce la Balti, într-un lagăr de prizonieri. M-am hotarît sa evadez din coloana. (…)

“Patru zile am mers pâna acasă (…) Vreo doua luni am lucrat la câmp. Am fost chemat la comisariat si mi s-a propus sa mă fac miliţian. Nu am refuzat.

“Când am venit pentru prima oară la Balti, era iarna. Am trecut pe lângă lagăr. Eram în uniforma si mi s-a permis sa mă apropii. (…) Am întrebat o santinela daca sunt si români. Mi-a spus ca moldoveni mai sunt câţiva, dar români, nu.

“Sa ştiţi ca a fost un lagăr ilegal [cel de la Balti]. Românii au fost ţinuţi ilegal. in nici un livret militar al foştilor prizonieri nu este scris ca deţinătorul a fost prizonier, deţinut la Balti (…)”

“Din câte îmi aduc aminte eram măricica, mă duceam cu părinţii la câmp. Când ne întorceam acasă (…) aruncam din căruţa porumb peste sârma ghimpata. sărmanii prizonieri se azvârleau ca haita la prada. Erau sleiţi de puteri si atât de multi de se împiedecau unul de altul când mergeau. Porumbul era în ţinta, bun de fiert sau de copt, cine dovedea sa apuce îl mânca crud cu tot cu ştiulete.

(…) “Erau si ostaşi din armata româna. Ei se aropiau de gardul cu doua rânduri de sârma si strigau la trecători: «Ma cheamă cutare, sunt din satul cutare (…) Găsiţi-i pe ai mei!» Oamenii mai în vârsta daca aveau si ei copii si barbaţi la război se ducea prin sate, le căutau rudele, le spuneau ce si cum.(…)

“Cei mai multi s-au stins acolo cu zile. Sleiţi de foame si de bătăi, ca nu se supuneau fiecărui ordin, cădeau. Mai ales vara. (…) Pe cei care cădeau fără cunoştinţa de nu se mai puteau ridica singuri îi puneau pe nişte pânze groase si îi duceau pe şes. Au săpat o groapa, ei singuri, prizonierii (…) erau aruncaţi de-a valma. Va spun: unii morţi si reci de-amu, alţii cu sângele cald în ei. Se aruncau câteva lopeţi de ţărâna. Groapa s-a umplut degrabă, mureau cu zecile. Nu au încăput toţi. Când dădeau căldurile după vreo ploaie se răspândea pe tot şesul un iz de mortăciune de nu puteai sta afară.

“Mare nevoie a mai fost. Doamne, ca nu s-au temut de nici un blestem cei care i-au aruncat acolo de vii.

“Pâna amu nu a vorbit nimeni despre ăsta. Mai sunt oameni în Balti care ţin minte ce de-a norod a o fost îngropat în «moghilnicul» cela. is bătrânii. Mai ales cei din mahalaua noastră. Gardinile lor se terminau în sârma ghimpata a acelui lagăr si cei care fugeau treceau mai întâi prin gradina. Odată unul s-a ascuns la noi în costireata. M-am dus sa închid găinile, el mi-a făcut semn cu degetul sa tac, sa nu tip. Nu ştiu ce naţie era, ca nu l-am auzit vorbind (…)

“Mai trăiesc si balteni care au stat închişi acolo, apoi au fost judecaţi de puterea sovietica. Daca v-aţi apucat sa aflaţi ce si cum e cu osemintele celea, grăbiţi-va. Martorii îs bătrâni. Moartea îi va lua nu numai pe ei - se duc pe ceia lume si cele ştiute de dânşii. Ei îs cea mai dreapta istorie.

“Oasele celea sa nu se împrăştie. Cine stie, poate unii mai caută si nu-si găsesc părinţii, fraţii. N-are a face ce sunt: nemţi sau de-ai noştri, au avut si ei copii, au avut si ei soţii”.